Sunt însă și oameni care se descurcă. Iar Angelica Popescu se numără printre ei: conduce un magazin căruia i-a pus numele de ”Măcelărie, cu drag!” și face investiții. Un magazin pe care l-am descoperit întâmplător cu ceva tim în urmă, dar care m-a cucerit imediat. Pentru că este cochet, foarte curat, cu marfă variată, de bună calitate. De la bun început am vrut să cunosc povestea de viață a acestei femei de afaceri în vârstă de 46 de ani, care nu se consideră însă om de afaceri, deși gestionează totul. 

Deschisă și foarte sinceră, cu un zâmbet luminos pe chip, mi-a explicat de ce, așa cum mi-a povestit despre greutățile prin care a trecut, care au fost oamenii la care a apelat în momente dificile, care sunt secretele succesului său și ce crede că se va întâmpla anul viitor, când, potrivit analiștilor, IMM-urile vor fi primele afaceri care vor avea de suferit din cauza creșterii taxelor și impozitelor. 

1. Care este secretul că atunci când cineva intră în magazin se simte ca acasă?

Nu cred că este vreun secret, este starea noastră naturală. În orice caz, a mea. Sunt zile în care am fost foarte tristă, dar am încercat să mă ocup de client cât am putut mai bine. Și fetelor le spun mereu acest lucru, să zâmbească, să rămână mereu amabile. De altfel, este una dintre cerințele la angajare. 

- Ce alte cerințe mai sunt?

Să nu fure, să fie foarte atente cu marfa. Mereu le spun că eu nu aduc bani de acasă pentru salariile lor. Clientul este cel care plătește salariul. Și tot clientul plătește chiria, curentul, clientul plătește tot ce se consumă în magazin și, prin urmare, el trebuie să fie primul mulțumit. Clientul trebuie să plece din magazin mulțumit că a cumpărat exact ce și-a dorit, nu ce le-a sugerat vânzătorul, așa cum se mai întâmplă pe la alții. Dacă este mulțumit, ne va trece și a doua oară pragul și de multe ori după aceea. De ce nu, va aduce și alți clienți. În orice caz, eu mă străduiesc să fac lucrurile bine. 

- Când ați intrat în afaceri?

În urmă cu 15 ani, mai exact în 2009, în plină criză. Toți încercau să ne sperie. Vă dați seama ce vreți să faceți? Voi nu sunteți normali să intrați în domeniul alimentar, care este greu, vă trebuie multe avize, multe aprobări. Da, de acord, dar este greu când nu vrei să respecți ce ai de făcut. Dacă pornești la drum cu certitudinea că vei face lucrurile cât poți tu de bine, atunci nu este greu. La controale nu ai probleme, dacă totul este ca la carte. Deși ca la carte nu se prea poate, deoarece cartea asta este atât de interpretabilă, încât ajungi să te poticnești. Pentru că la un moment dat vei merge atât în dezavantajul tău, cât și al clientului. 

- Aveți studii de specialitate?

Am terminat Finanțe-Bănci, dar nu la ASE, ci la privat. De fapt, m-am apucat de facultate după ce am avut al doilea copil, pe la 30 și ceva de ani. Imediat după liceu nu s-a putut, pentru că acasă condițiile nu îmi permiteau să merg mai departe. Trebuia să-mi găsesc un job. Și m-am angajat cu marea durere că nu am putut urma cursuri de tehnoredactare. Costau 200 de lei. Atunci, după liceu, în 1996, asta îmi doream să fac. Întotdeauna mi-a plăcut frumosul. În liceu profesorii se opreau în dreptul meu, nevenindu-le să creadă că acelea sunt caiete în care îmi iau notițe în timpul orelor. Mi-a plăcut lucrul făcut frumos, cu pasiune și dăruire. O pasiune pe care am purtat-o cu mine oriunde am lucrat. 

- Când ați intrat la Finanțe-Bănci aveați deja firma?

Da. Mă gândeam că este nevoie de ceva solid, concret. Dacă lucrurile nu ies așa cum ne-am planificat, dacă nu puteam să dăm afacerii avântul pe care ni-l doream, să am și o rezervă, o pregătire care să-mi permită un loc de muncă bun și bine plătit. Pentru că, în rest, știu să fac multe. Mobilier, de exemplu. Dacă îmi dai două bucăți de lemn, construiesc neapărat ceva. Chiar și aici, dulapurile de pe pereți sunt făcute de mine. Dar, degeaba știi să faci o grămadă de lucruri. Pentru că, dacă nu este ambalat frumos, nu se uită nimeni la tine. Contorizarea succesului nostru nu a constat în bani. Niciodată. Este bucuria clienților, de care ne-am apropiat și care, în preajma sărbătorilor, trec neapărat pragul magazinului doar pentru a ne face urări. Asta consider eu un succes adevărat. Nu banii. 

- Cu ce ați început?

Cu un magazin mic, foarte mic, în Piața Timpuri Noi. Avea șase metri pătrați. Era singurul spațiu pe care îl găsisem la vremea respectivă și pe care ni-l permiteam. Pentru că aveam doi copii mici, resurse nu erau pe măsura cerințelor. Mama-soacră a făcut un credit pentru noi. Ne-am luat o Dacia Logan ca să ne putem deplasa. Restul am încercat să îi investim în spațiul acela foarte mic. Ne descurcam, ne asiguram un trai decent. 

- Care era profilul magazinului?

Am început pe carne de pasăre proaspătă. Aveam o colaborare cu Avicola Slobozia, care a durat până prin 2021. De altfel, noi le-am administrat cel mai mare și mai prosper magazin din Pantelimon, dar pe care l-am preluat într-o stare absolut jalnică: vânzări incredibil de mici pentru un producător cu prețuri de producător și l-am ridicat de șase-șapte ori. Cum? Prin muncă. În primul rând, l-am igienizat. O săptămâna a durat totul, pentru că nu se putea intra acolo. Mirosea ca în multe dintre magazinele care vând produse din carne. 

- La un moment dat, v-ați gândit să renunțați, după ce ați aflat că vă fură angajații. Ce v-a făcut să vă răzgândiți?

După magazinul din Timpuri Noi, am găsit aici, în Colentina, un spațiu mic, de numai 20 de metri pătrați, care nu îți oferea prea mari perspective. Adică nu puteai aduce Luna de pe cer, trebuia să te limitezi la strictul necesar pentru clienți. Vorbesc, firește, despre produsele din carne. În Timpuri Noi plăteam o chirie de 300 de euro. Aici, când am sunat proprietarul, nu mi-a venit să cred ce sumă mi-a cerut: 1300 de euro pe lună. O cifră uriașă pentru noi, mai ales că, atunci, nu aveam nici un leu în afara celor pe care îl rulam în magazinul celălalt. Nu știu ce m-a mânat să merg mai departe. Experiența, eșecurile, greutățile, împlinirile prin care am trecut în toți acești ani m-au învățat că jumătate din îndeplinirea dorințelor depinde de puterea cu care îți dorești să realizezi ce ți-ai pus în cap. Iar eu doream cu tărie să fac ceva. Nu concepeam să stau, îmi doream să fac ceva bine.

- Cum v-ați descurcat? De unde ați făcut rost de bani?

Am sunat un prieten. I-am spus: ”Mă știi de atâția ani, am nevoie de 10.000 de lei. Știi că îi vei primi înapoi, indiferent de cât de greu îmi va fi”. Mi-a dat banii, cu care am plătit avansul și garanția pentru cei 20 de metri pătrați. Proprietarul care avea o firmă de construcții s-a oferit să mă ajute cu amenajare. Mâine, mi-a spus, vă aștept cu materialele. Dar nu aveam nici un leu în casă. Ne-am așezat, eu și soțul meu și ne-am întrebat: Cum o scoatem la capăt? Am apelat la alt prieten, pe care l-am rugat să ne da 1200 de lei. Atât făcusem noi socoteala că ne costă. În ziua în care am deschis nu aveam decât o vitrină micuță plină cu carne proaspătă. În jur nu mai era nici un magazin cu acest profil. Deci, de fiecare dată când intra un client și mă lăuda pentru ideea de a deschide acest magazin, pentru cum arăta spațiul, îmi venea să plâng. Ba am și plâns, la un moment dat. Serveam clienții cu un nod în gât. Nu îmi venea să cred că vedeam atâta bucurie pe fața lor. Și atunci mi-am spus că o să fie bine. Am avut multe emoții și mă apăsa gândul datoriilor. Dar în același timp, ceva îmi șoptea că nu trebuie să îmi fac griji, că totul se va rezolva. 

Continuarea o veți afla mâine, în partea a doua a interviului.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.