România pare paradisul angajatorilor în statistica Eurostat. Unde se ascund, de fapt, taxele pe salarii

România apare pe ultimul loc în Uniunea Europeană după ponderea costurilor nesalariale suportate de angajatori. Acestea au reprezentat numai 4,8% din costul total al muncii în 2025, de peste cinci ori mai puțin decât media europeană. Cifra poate crea însă o impresie greșită: ea nu arată că munca este slab taxată în România, ci reflectă modul în care au fost împărțite contribuțiile sociale între angajat și angajator.

Datele publicate de Eurostat arată că ponderea costurilor nesalariale în costul total al muncii a fost, în 2025, de 24,8% în Uniunea Europeană și de 25,6% în zona euro.

Cele mai mari ponderi au fost înregistrate în Franța, cu 32,3%, și Suedia, cu 31,7%. La polul opus se află România, cu numai 4,8%, urmată de Lituania, cu 5,5%, și Malta, cu 5,8%.

La prima vedere, statistica ar putea sugera că România este un paradis fiscal pentru angajatori și că povara aplicată salariilor este aproape nesemnificativă. În realitate, comparația se referă numai la costurile adăugate de firmă peste salariul brut, nu la toate taxele și contribuțiile care despart costul angajatorului de suma încasată efectiv de salariat.

Ce măsoară, de fapt, Eurostat

Costul total al muncii este format, potrivit metodologiei europene, din două componente principale:

• salariile și remunerațiile brute;
• costurile nesalariale, în principal contribuțiile sociale datorate de angajator, la care se adaugă anumite taxe și din care sunt scăzute eventualele subvenții primite de firmă.

Salariul brut include însă contribuțiile sociale datorate juridic de angajat, chiar dacă acestea sunt calculate, reținute și virate statului de către companie.

„Salariile brute includ contribuțiile sociale datorate de angajat”, precizează Eurostat. Prin urmare, contribuțiile reținute din brut nu sunt trecute în categoria costurilor nesalariale ale angajatorului.

Acesta este elementul care explică aparentul paradox românesc.

Taxele nu au dispărut. Au fost mutate în salariul brut

În România, cea mai mare parte a contribuțiilor sociale aferente unui contract de muncă este înscrisă în sarcina angajatului:

• contribuția de asigurări sociale – CAS;
• contribuția de asigurări sociale de sănătate – CASS;
• impozitul pe venitul salarial.

Angajatorul calculează și virează aceste sume, dar ele sunt reținute din salariul brut al persoanei încadrate. Firma datorează separat, în regimul obișnuit, contribuția asiguratorie pentru muncă – CAM.

Structura actuală este rezultatul reformei fiscale aplicate de la începutul anului 2018, când cea mai mare parte a contribuțiilor sociale a fost transferată formal de la angajator la angajat.

Operațiunea nu a eliminat povara fiscală asupra muncii. A schimbat însă locul în care contribuțiile sunt înregistrate: în salariul brut al angajatului, nu ca obligații suplimentare ale firmei peste brut.

Tocmai de aceea România apare cu o pondere extrem de mică a costurilor nesalariale ale angajatorului, fără ca diferența dintre costul total al companiei și salariul net al angajatului să fie la fel de mică.

Exemplul unui salariu brut de 10.000 de lei

Un calcul simplificat, realizat pentru un salariu brut de 10.000 de lei, fără facilități fiscale, deduceri personale sau alte situații speciale, arată mai clar diferența.

Din salariul brut se rețin, în regimul standard:

• 2.500 de lei pentru CAS, la o cotă de 25%;
• 1.000 de lei pentru CASS, la o cotă de 10%;
• aproximativ 650 de lei impozit pe venit, calculat după scăderea contribuțiilor sociale.

Salariul net rezultat este de aproximativ 5.850 de lei.

Separat, angajatorul achită contribuția asiguratorie pentru muncă. La cota standard de 2,25%, aceasta ar însemna 225 de lei. Costul total al firmei ajunge astfel la aproximativ 10.225 de lei.

Diferența dintre costul companiei și suma primită de angajat este, în acest exemplu, de aproximativ 4.375 de lei. Prin urmare, faptul că obligația suplimentară a angajatorului peste salariul brut este redusă nu înseamnă că și povara totală a taxelor și contribuțiilor este redusă.

Eurostat avertizează indirect asupra acestei diferențe prin folosirea unui indicator separat – „tax wedge” sau pana fiscală. Acesta include impozitul pe venit, contribuțiile sociale ale angajatului și contribuțiile sociale ale angajatorului, toate raportate la costul total al muncii.

Două statistici care răspund la întrebări diferite

Ponderea costurilor nesalariale arată cât plătește angajatorul peste componenta salarială. Pana fiscală arată cât din costul total al muncii este preluat prin impozite și contribuții, indiferent dacă obligația apare formal în sarcina firmei sau a salariatului.

În 2025, pana fiscală medie pentru un angajat european singur, fără copii și remunerat cu 67% din salariul mediu a fost de 39,5% în UE, potrivit Eurostat. Este un indicator mult mai potrivit pentru comparațiile privind taxarea generală a muncii decât ponderea costurilor nesalariale.

Avantaj pentru angajator, dar numai până la un punct

Sistemul românesc oferă companiilor o imagine mai simplă asupra costului direct: pentru majoritatea contractelor, suma suplimentară peste salariul brut este relativ mică.

Angajatorul rămâne însă cel care calculează, reține, declară și virează către stat impozitul și contribuțiile datorate din brut. Din punct de vedere economic, taxarea influențează inclusiv nivelul salariului cerut de angajat, costurile de recrutare și capacitatea companiei de a păstra personalul.

Un salariat negociază, în practică, venitul pe care îl primește efectiv, nu doar salariul brut din contract. Dacă diferența dintre brut și net este mare, firma poate fi obligată să ofere un brut mai ridicat pentru ca angajatul să ajungă la venitul net dorit.

Prin urmare, mutarea contribuțiilor în sarcina formală a angajatului nu elimină efectul economic asupra companiei.

România rămâne o țară cu salarii mici

Statistica mai trebuie pusă într-un context important: România continuă să înregistreze unele dintre cele mai mici venituri din Uniunea Europeană.

Eurostat arată că, în 2025, venitul net anual al unui angajat singur, fără copii și remunerat la nivelul salariului mediu a fost de 13.877 de euro în România, cel mai redus nivel din UE. În Luxemburg, valoarea a ajuns la 55.877 de euro.

În cazul unui cuplu în care ambii parteneri lucrează și câștigă salariul mediu, venitul net anual a fost de 29.192 de euro în România pentru o familie cu doi copii. Și în această situație, România s-a aflat pe ultimul loc în Uniune.

Așadar, procentul de 4,8% nu transformă România într-o economie cu muncă ieftin taxată. El arată mai ales particularitatea arhitecturii fiscale: contribuții mici înscrise separat în sarcina angajatorului, dar contribuții consistente reținute din salariul brut al angajatului.