Asistăm, de o lună de zile, la transformarea obiectivelor de protecţie socială care se adresau, sub diverse forme, celor peste 19 milioane de locuitori ai României, în instrumente de protecţie socio-economică a aproximativ 700 mii de companii. Trist este că asistăm la această schimbare de direcţie fără a se propune o strategie de asanare a balastului structural din economia românească, ajutăm companii fără soartă şi destin, otova(în mod egal) cu operatorii economici de succes.

Iar efectele negative nu au cum să nu apară, pentru că vaporul economic al României ia apă prin multe găuri, iar acum nu facem decât să turnam apă în vapor, inclusiv din interior.

Amintesc din nou cifrele sintetice ca să înţelegeti de ce este aberant să protejezi otova (de-a valma, în mod egal) economia:
40% societăţi cu capital negativ, cu decapitalizare de 34 miliarde euro.
Doar 2% (1,7%), respectiv 12.000 de societăţi bancabile.
94% societăţi cu cifra de afaceri anuală sub 1 milion de euro.
6% din societăţi furnizoare a 70% din PIB.

Nici nu intru în chestiuni sectoriale sau intrasectoriale, pentru că imaginea ar fi una de-a dreptul îngrijorătoare ca să nu spun gravă. Cert este că nu avem o economie bazată pe productie ci pe servicii şi consum.

În contextul acesta suntem pe unul din ultimele locuri din Europa în materie de PIB pe cap de locuitor, ajungând undeva la 62% din media Uniunii Europene. Dar pe unul din primele locuri la gradul de sărăcie, la riscul de excluziune socială, aflăm că stăm rău şi în materie de educaţie, iar despre starea de sănătate a populaţie ce ar mai fi de zis? Hazard, noroc că mai avem ceva spitale în care să ne tratăm, că în rest….

Sunt multe de spus, observ că se lucrează mult după ureche, lăutăreşte, se pun indicatori pe masă, prin mimetism, însă se ascund problemele structurale sau se omit fundamente elementare care au stat la baza unor măsuri similare din state europene, pe diverse direcţii de acţiune.

Salariul minim

M-aş putea referi la chestiunea salariului minim şi filozofia legării acestuia de productivitatea generală. Avem parte de cel mai ridicat grad de semidoctism pe care l-am întâlnit în viaţă pentru că cei care au o astfel de viziune iau în calcul doar jumatate din raport şi anume raportul direct dintre productivitate şi salariu şi omit, uită sau habar nu au de cealaltă jumătate de raport şi anume condiţiile de a deveni şi a fi angajator în statele Uniunii Europene.

Business-ul nu e pentru toată lumea iar toţi decidenţii europeni ştiu că o problemă creată de un business (de la lipsa de capital, la lipsa de resursă sau la dezechilibrarea resursei prin recompensarea incorectă sau insuficientă a acesteia) creează probleme în lanţ, probleme care ajung să fie rezoltate, de regulă, prin instrumente publice, cu costuri publice.

Şi atunci, se impun reguli clare în materie de organizare şi funcţionare a societăţor comerciale, reguli care impun un anumit capital social minim, o anumită răspundere, un anumit nivel al cifrei de afaceri pentru a se permite o creştere a numărului de salariaţi, un anumit nivel de plata a angajaţilor etc. În completarea regulilor vin beneficiile sau sancţiunile. Respecti regulile, primeşti facilităţi, nu te încadrezi, esti scos din zona economică. Pentru că produci dezechilibre. Simplu.

Numai noi, împrumutăm fără să înţelegem, metode şi politici, dându-ne cocoşi şi suficienţi de cât de deştept este capul nostru de decidenţi care gestionează o economie şi o populaţie.

Dacă spui că salariul minim e prea mic, sar unii pe tine să te mănânce că s-ar închide companiile. Dar care companii? Acelea nebancabile, acelea cu capital negativ, acelea care sunt companii doar cu numele sau care?

Dar cum or rezista companiile în Spania care are un salariu minim de 900 euro pe lună? Dar cum o fi în Franţa, Belgia, Germania, Olanda, Irlanda unde salariul minim este cuprins între 1500 şi 2000 de euro pe lună?

Chiar aşa idioti sunt guvernanţii din acele state de impun astfel de limite?

Nu. Guvernanţii de acolo ştiu că dacă companiile nu asigura venituri minime salariaţilor, atunci statul va trebui să asigure diferite forme de subventionare a vieţii acestora. De la subventionarea energiei, a transportului, a sănătăţii, a educaţiei, până la asigurarea bunurilor de larg consum la preţuri care să poată fi acceptabile de către cetăţeni pauperi.

Adică statul ar direcţiona banii strânşi din impozite şi taxe către protecţia socială, în loc să-i distribuie către investiţii şi stimuli economici, iar efectul ar fi zero, pe termen mediu şi lung, pentru că, lipsa investiţiilor şi a stimulilor economici se reflectă în scăderea de competitivitate a economiilor europene.

Şi atunci, statele, impun condiţii. Nu veţi observa migraţia companiilor datorită acestor condiţionări, pentru că discutăm de pieţe de desfacere. Chiar dacă se relochează anumite segmente productive, pe motiv de optimizare a costurilor, tinta şi obiectivele de piaţă internă rămân.

Ne întrebăm de ce emigrează românii?

Păi, la ce să stea în România când aici se discută pătimaş despre “sexul îngerilor” şi se face filozofia diferenţei dintre 100 de lei si 83 lei la salariul minim, când în Spania primeşti, fără sa ai calificare, 900 de euro (faţă de 450 euro cât primeşti în România). Sume brute. Şi atunci, preferi să devi căpşunar sau orice găseşti sperând că într-o zi, deştepţii tării, se vor gândi la elementul principal care constituie un stat şi anume cetăţeanul.

Care sunt costurile pe care le plateşte societatea, prin intermediul susţinerii publice pentru cei 1,5 milioane salariati, plătiţi sub nivelul coşului minim de consum? Interesează pe cineva, câte subvenţii se nasc pentru ca oamenii aceştia să nu moară de foame şi de frig sau să poate avea o pensie sau să poate fi tratataţi în caz de boală?

Nu! Noi avem texte cu productivitatea. Nu punem niciodata condiţia că, daca nu poti asigura un venit minim decent, nu ai ce căuta în piaţă. Exclus asa ceva. Doar suntem o economie protecţionistă, ipocrită şi eminamente socialistă. Dar un socialism specific, al companiilor tratate în mod egal. Dezastruoasă abordare.

Iată un exemplu de masură care se transformă din masura protecţionistă adresată cetăţeanului, prevăzută de Constituţie, în măsură care să protejeze costurile angajatorului.

Asistăm la o intrecere de măsuri populiste, anunţate în stil comunistoid, dar fara legătură cu omul.
Renunţarea la supra-impozitarea contractelor part-time, nu aduce un plus de venituri angajatului part-time, ci angajatorului, că el plăteşte taxele.

Deci protectie socială tot pentru angajator, şi totală expunere pentru angajat, care nu poate lua credite, care beneficiază de sprijin trunchiat la pensie si sănătate, că deh, asta e piaţa muncii, liberă şi independentă. Cine va plati costurile de sanatate si de pensie ale angajatului part-time?

Sublim!

Noi toţi, prin bugetul de stat şi bugetele de asigurări sociale. Abrogăm taxarea companiilor din energie, comunicaţii si sistem bancar. Şi supraacciza la combustibil, la un nivel care intră în conflict cu prevederile europene.  Sublim!

Ce contează că pierdem 8 miliarde lei la buget din taxarea respectivă? Contează că dăm bine pe lângă un număr restrâns de companii, exact pe tipicul statului de tip colonial. Dar, în companiile acestea, pe care le scutim de taxare, câti angajati sunt cu salariul minim? Jumatate din total, un sfert, mai mult de jumătate?
Nu stim pentru ca nu există studii de impact şi nici corelaţii.

Filozofii duc lipsa de astfel de analize.  Ei sunt axiomatici! De unde să stie ei câti angajati din sistemul bancar sunt platiti la salariul minim? De unde să stie câţi angajati din comunicaţii au salariul minim? Sau din energie? Sau din transporturi că tot discutam de accize reduse?

Costurile sunt preluate de stat, prin diverse tipuri de susţinere dar din ce, stimaţi filozofi?  Din gaura pe care o creaţi la buget de peste 8 miliarde de lei? Dar companiile salvate de la taxare vor scadea preturile?
Aveti vreo certitudine? Nu aveti nici una!

Din contra, cel putin in energie preturile vor creşte ieşind din nivelul reglementat pe trei ani. La comunicaţii, curs valutar mai mare, pret abonament mai mare. La bănci, lipsa lichiditate creată de deficitele mari ale statului, dobânzi mai mari la credite.

Aş mai putea adăuga că noua viziune se înreaptă spre programe de “screening” de care să beneficieze anumite companii din domeniul mediac sau ong-uri, uitând că problema reală în sănătate este lipsa acută a infrastruturii. Facem prevenţie ca să mai tocăm bani, dar bacteriile şi infecţiile rămân pe patul spitalului.

Dar, binele învinge. Pentru o poză şi un prime-time de o zi, sacrificăm un viitor economic şi scădem puterea de cumpărare a românilor.

Adio, Europa! Suntem prea socialişti să te merităm!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.