Poate ANAF să ia bunurile soției pentru datoriile soțului? Regula care poate pune în pericol casa familiei

O datorie fiscală aparținând unuia dintre soți nu trebuie plătită automat de celălalt. ANAF nu poate pune poprire pe salariul soției doar pentru că soțul are taxe restante și nici nu poate vinde direct întreaga locuință comună ca și cum aceasta i-ar aparține exclusiv datornicului.

Protecția bunurilor familiei nu este însă absolută. Dacă bunurile proprii ale contribuabilului nu acoperă datoria, Fiscul poate cere împărțirea bunurilor comune, iar partea atribuită soțului datornic poate ajunge ulterior în executare silită.

Cu alte cuvinte, soțul fără datorii nu pierde partea care îi aparține, dar familia poate fi pusă în situația de a trece printr-un partaj și chiar de a pierde folosința unui bun important, inclusiv a locuinței.

Căsătoria nu transformă automat datoria personală într-o datorie comună

Regula de bază este stabilită de Codul civil: bunurile comune nu pot fi urmărite direct de creditorii personali ai unuia dintre soți.

O obligație fiscală rezultată, de exemplu, din activitatea independentă desfășurată numai de unul dintre soți, din veniturile sale nedeclarate, dintr-o amendă ori dintr-o afacere proprie nu devine automat datoria întregii familii.

ANAF îl urmărește, în primul rând, pe contribuabilul care figurează ca debitor. Fiscul poate executa:

• banii aflați în conturile debitorului;
• salariul, pensia sau alte venituri periodice, în limitele legale;
• mașina ori imobilele care îi aparțin exclusiv;
• alte bunuri și drepturi patrimoniale aflate în proprietatea sa.

Simplul fapt că două persoane sunt căsătorite nu permite Fiscului să trateze veniturile și bunurile proprii ale soțului fără datorii drept averea contribuabilului executat.

„Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți”, prevede articolul 353 din Codul civil.

Casa familiei poate fi însă împărțită

Problema apare atunci când debitorul nu are suficiente bunuri proprii, dar deține împreună cu soțul o locuință, un teren, o mașină sau alte bunuri dobândite în timpul căsătoriei.

ANAF nu poate să sară pur și simplu peste dreptul de proprietate al celuilalt soț și să considere că întregul bun îi aparține datornicului. Fiscul poate însă solicita partajul bunurilor comune, în măsura necesară recuperării creanței.

După partaj, bunul sau cota care îi revine debitorului devine proprietatea sa exclusivă și poate fi urmărită.

Un exemplu este apartamentul cumpărat în timpul căsătoriei. Dacă numai soțul are o datorie fiscală personală, ANAF nu ar trebui să vândă direct întregul apartament ca bun exclusiv al acestuia. Poate însă cere stabilirea părților care le revin celor doi soți, iar partea debitorului poate intra apoi în executare.

În practică, situația poate conduce la:

• atribuirea apartamentului unuia dintre soți și plata unei sulte către celălalt;
• vânzarea bunului și împărțirea sumei potrivit cotelor stabilite;
• urmărirea cotei devenite proprietatea exclusivă a debitorului.

Codul civil prezumă, până la proba contrară, că soții au contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor și la îndeplinirea obligațiilor comune. Prin urmare, punctul de plecare este, de regulă, o împărțire egală, dar unul dintre soți poate încerca să dovedească o contribuție diferită.

Când datoria poate fi considerată comună

Nu toate obligațiile asumate de un singur soț sunt neapărat personale. Codul civil stabilește mai multe situații în care soții răspund cu bunurile comune.

Sunt considerate datorii comune, între altele:

• obligațiile contractate împreună;
• obligațiile legate de conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
• obligațiile asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
• anumite obligații care au condus la sporirea bunurilor comune.

Diferența este esențială. Pentru o datorie personală, creditorul trebuie să urmărească mai întâi bunurile proprii ale debitorului și abia ulterior poate solicita partajul. Pentru o datorie comună, bunurile comune pot răspunde direct.

Faptul că banii au fost cheltuiți în timpul căsătoriei nu este însă suficient, singur, pentru a transforma orice restanță fiscală într-o obligație comună. Trebuie analizate proveniența datoriei, persoana care a generat-o și scopul pentru care a fost asumată obligația.

ANAF poate pune poprire pe salariul celuilalt soț?

Pentru datoria personală a soțului, răspunsul este, în principiu, nu.

Angajatorul soției nu ar trebui să primească o poprire pentru obligațiile fiscale stabilite exclusiv în sarcina soțului. Nici contul bancar deschis numai pe numele soției nu poate fi tratat automat drept cont al debitorului.

Codul civil protejează și veniturile profesionale ale unui soț. Acestea nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de celălalt soț, cu excepția obligațiilor contractate pentru cheltuielile obișnuite ale căsătoriei.

Situația devine mai complicată în cazul conturilor comune sau atunci când banii debitorului sunt transferați în contul celuilalt soț. Proveniența sumelor trebuie să poată fi demonstrată prin extrase de cont, documente salariale, contracte sau alte acte.

Mutarea banilor pe numele soțului după apariția datoriei nu reprezintă o metodă sigură de protejare a averii. Dacă operațiunea urmărește golirea patrimoniului debitorului ori provocarea insolvabilității, ANAF poate ataca transferurile și, în condițiile Codului de procedură fiscală, poate atrage răspunderea solidară a altor persoane. Aceasta nu operează însă automat, numai în baza relației de căsătorie, ci trebuie stabilită printr-o decizie și prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Moștenirile și donațiile nu devin automat bunuri comune

În regimul comunității legale, bunurile cumpărate în timpul căsătoriei sunt, ca regulă, comune. Există însă excepții importante.

Bunurile primite prin moștenire sau donație sunt, în principiu, bunuri proprii ale soțului care le-a primit, dacă persoana care a făcut donația nu a prevăzut expres că acestea vor fi comune. Sunt proprii și bunurile care înlocuiesc un bun propriu, precum și anumite despăgubiri ori bunuri destinate exercitării profesiei.

Astfel, dacă soția a moștenit un apartament de la părinți, acel apartament nu poate fi urmărit pentru datoria fiscală personală a soțului doar pentru că moștenirea a fost primită în timpul căsătoriei.

Este însă important ca natura proprie a bunului să poată fi dovedită. Certificatul de moștenitor, contractul de donație, actele de proprietate și documentele privind proveniența banilor trebuie păstrate.

Nici separația de bunuri nu acoperă transferurile făcute pentru evitarea executării

Soții pot avea și un regim matrimonial de separație a bunurilor. În această situație, fiecare este proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite în nume propriu, iar bunurile cumpărate împreună sunt deținute pe cote-părți.

Regimul poate simplifica identificarea patrimoniului fiecăruia, dar nu șterge datoriile deja existente și nu validează transferurile fictive sau frauduloase.

O convenție matrimonială încheiată după acumularea unor datorii importante nu garantează că bunurile transferate celuilalt soț vor fi ferite de creditori. Operațiunile pot fi verificate, mai ales atunci când debitorul rămâne fără active din care obligațiile fiscale ar putea fi recuperate.

Ce trebuie să facă soțul ale cărui bunuri au fost indisponibilizate

Dacă ANAF pune sechestru sau poprire asupra unui bun ori asupra unor sume care nu îi aparțin debitorului, celălalt soț nu ar trebui să se limiteze la o solicitare verbală adresată băncii sau executorului fiscal.

Trebuie strânse documentele care demonstrează:

• cine este titularul bunului sau al contului;
• data și modul în care bunul a fost dobândit;
• proveniența sumelor de bani;
• existența unei moșteniri sau donații;
• regimul matrimonial aplicabil;
• contribuția fiecărui soț la dobândirea bunului.

În funcție de actul emis și de etapa procedurii, persoana afectată poate formula contestație la executare și poate solicita ridicarea măsurii. Termenele procedurale sunt scurte, astfel încât documentele primite de la ANAF, bancă sau alte instituții nu trebuie ignorate.

Regula care trebuie reținută este simplă: căsătoria nu îl face automat pe unul dintre soți responsabil pentru taxele neachitate de celălalt. Totuși, atunci când averea importantă a familiei este formată din bunuri comune, datoria personală poate conduce la partaj și la executarea părții care îi revine debitorului.