Mai mult decât explicit, Nixon i-a transmis lui Ceaușescu : „Dacă serveşte intereselor tale şi ale guvernului, ai fi binevenit să joci un rol de mediator între noi şi China”, iar conducătorul român i-a răspuns la fel de explicit: „Noi vom acţiona pentru a stabili relaţii în baza înţelegerii reciproce” (sursa: Memorandum of conversation between President Nixon and President Ceausescu, August 2, National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 1023, Presidential/HAK Memcons, Memcon President    Nixon and President Ceausescu, August 2–August 3, 1969 , Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969–1972, Document 183 ).

Bunele intenții pakistaneze și române s-au împletit pentru a face posibilă vizita cvasi-secretă la Beijing, din iulie 1971 a lui Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională al preşedintelui american, vizită în care s-a negociat prima prezență a unui președinte american (același Nixon) în China comunistă, din februarie 1972. 

De aici ar trebui să înceapă orice abordare a complicatei situații în care se găsește astăzi Bucureștiul. Nu este niciun secret că România este astăzi într-o situație nedrept de dificilă, între loialitatea datorată Statelor Unite (garantul ultim al securității noastre naționale) și istorica acceptare binevoitoare a relației cu China. Chiar dacă rolul internațional al Bucureștiului este, astăzi, mult estompat față de anii 60-70, trebuie să acceptăm faptul că țara noastră a contribuit într-un mod greu de neglijat la rezolvarea cumplitului joc al războiului rece din perioada postbelică. Moderarea pozițiilor sovietice față de lumea occidentală și față de Statele Unite a fost potențată decisiv de deschiderea unui dialog direct Washington-Beijing, dialog înlesnit și de eforturile diplomatice ale guvernului român. 

Realist  vorbind, România a reprezentat, se pare, un canal de „back-up” pentru cele două mari puteri („Timp de aproximativ şase luni după vizită, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan îl trimiteam şi prin România. Dar chinezii răspundeau prin Pakistan, pentru că erau suspicioşi privind relaţia României cu Rusia”, aflăm din dialogul lui  Henry Kissinger cu Emil Hurezeanu). Dar a fi un canal de back-up între chinezi și americani a fost o culme a relevanței globale a României, pe care nu am mai atins-o niciodată! Acest lucru nu trebuie ascuns, el ar trebui asumat public cu mai mult curaj, pentru că ne-ar da dreptul la un tratament preferențial din partea marilor puteri. Sigur că plasarea României în afara unei prezențe sovietice apăsătoare are ca explicație, cel puțin parțială, relaționarea pozitivă simultan cu Beijingul și cu Washingtonul.

Sigur că nu trebuie uitat că răsplătirea Bucureștiului pentru bunele oficii din procesul de destindere sino-american nu a constat doar în memorabilele cuvinte de mulțumire din partea lui Nixon: „Adresez public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”, rostite în timpul vizitei în SUA a lui Ceaușescu din februarie 1973. America și China, simultan și evident necoordonat, au presat URSS în timpul crizei din august 1968 să nu atace militar țara noastră. Poate bunele oficii ale lui Ceaușescu din perioada 1969-1972 între americani și chinezi au răspuns acelei deschideri importante de a transmite mesaje de calmare a sovieticilor și a aliaților lor. 

Dar oricum am judeca acea perioadă, ceea ce rămâne și ar trebui să fie punctul nostru de sprijin pentru astăzi, este plasarea României în liga celor care au contat în rezolvarea crizei postbelice, ca și poziționarea apropiată atât față de Statele Unite, cât și față de China. 

Unde ne aflăm

În ultimii patru ani, America președintelui Donald Trump s-a aflat angrenată într-un război comercial cu China lui Xi Jinping, război care are rădăcini în cele două decenii anterioare care au adus China, aproape pe nesimțite, în poziția de putere economică globală.  

Poate ar fi sugestiv să vedem, pe scurt, evoluția celor mai mari economii ale lumii în ultimii 30 de ani, după metodologia prețurilor comparabile (PPP – purchasing power parity).

Iată ierarhia primelor 20 de economii din lume în anul 1990:

Apoi în anul 2000:

În anul 2016, cele mai mari două economii devin aproximativ egale ca mărime în prețuri comparabile, iar situația de anul trecut ne indică o economie chineză mai mare decât cea americană:
ImageImage

Sursa AICI

China este, așadar, „the rising star” pentru acest început de nou mileniu. Dacă în 1990 economia chineză era abia a șasea parte din cea americană, anul trecut mărimea economiei chineze o depășea pe cea americană cu aproximativ 8%.  Și asta s-a întâmplat în numai 30 de ani, ceea ce a creeat o problemă uriașă la scară planetară: o țară a parcurs în 30 de ani un drum imens, pe pe poziția șasea până pe prima poziție în ierarhia economiilor de pe planetă. Această creștere explozivă a adus după sine o problemă puțin anticipată pentru Statele Unite: un deficit comercial imens, care a depășit constant 300 de miliarde de dolari anual în ultimii 10 ani:

Sursa AICI

Acest deficit a atins maximul în 2018, când a fost aproape 420 miliarde de dolari și a fost dramatic micșorat de prezentul război comercial la 345 miliarde de dolari, o valoare mai mică decât în anul 2016, ultimul an de mandat Obama. 

Și, mai presus de toate, într-o bună zi, cam tot prin 2018, America s-a trezit cu o realitate îngrozitoare: se repeta episodul 12 aprilie 1961. Atunci, acum 60 de ani, americanii au fost șocați să constate că URSS trimisese primul om în spațiu, pe Iuri Gagarin, ceea ce a produs la Washington un șoc cultural. Sovieticii devansaseră Satele Unite în cursa celei mai sofisticate tehnologii de pe pământ. I-au trebuit Americii opt ani până când a și-a reluat supremația tehnologică, la 20 iulie 1969, atunci când Neil Armstrong a devenit primul om care a pășit pe Lună. 

Ei bine, șocul 5G este similar pentru americani cu șocul Gagarin din 1961. O altă putere, China de această dată, a căpătat întâietate tehnologică într-un domeniu esențial pentru viitor, în telecomunicații. America încă digeră greu acest șoc și a declanșat o cursă puternic internaționalizată pentru a stopa răspândirea tehnologiei 5G dezvoltată de chinezi. Și pentru a lovi eficient în concurența chinezească a cerut aliaților și partenerilor săi să blocheze, la rândul lor, accesul chinezilor la piețele occidentale de tehnologie. 

Unde se află România în acest tablou

În mod evident, fiecare națiune se raportează diferit la acest conflict între titani. Unele, precum Australia sau Japonia, judecă totul prin prisma apropierii geografice și a asperităților istorice pe care le au cu China. Alții, precum Marea Britanie, își fac o politică proprie, bazată pe interconectarea politică majoră cu Statele Unite. Suedia și Finlanda dețin firmele competitoare ale chinezilor. Germania joacă, ca de obicei, ambiguu și se acoperă cu principii, iar alte state europene precum Ungaria încearcă să devină vizibile pe scena globală prin proiecte împărțite tuturor puterilor economice majore.

România se află în cea mai delicată postură dintre toate națiunile europene. Regula de aur este să urmezi loial Statele Unite în toate problemele globale. Dar una este să îi urmezi pe americani în deciziile referitoare la Irak și Afganistan și alta să îi urmezi într-un asemenea conflict cu China. De ce? Pentru că, în afară de americani și britanici, dintre toate marile puteri ale lumii, China este singura cu care nu avem nimic de împărțit. Ne aflăm într-o relație clară de ostilitate cu Federația Rusă, suntem deseori sancționați de Germania și de Franța și avem destui neprieteni printre vecini (Ucraina și Ungaria). Ne aflăm după foarte mulți ani în care nu am putut să avansăm deloc în Republica Moldova, blocați de frăția implicită de interese germano-ruse. Ne aflăm după foarte mulți ani de tensiuni escaladate cu Ungaria, la un nivel extrem de scăzut al relației bilaterale. Ucraina nu și-a îmblânzit deloc modul în care ne privește, iar războiul de uzură contra intereselor rusești ne găsește expuși unei cvasi-izolări a marilor trasee energetice. 

Practic, după ani lungi de conflicte diplomatice cu Rusia și Ungaria, vrem să deschidem acum al treilea front, cu China. Nu e, totuși, cam mult?

Hai să ne uităm puțin la structura comerțului nostru exterior. Iată tabloul exporturilor noastre în 2018. Cel mai mare deficit comercial îl avem din relația cu China, 4 miliarde de dolari (importuri de 5 miliarde de dolari și exporturi de doar 1 miliard de dolari). Al doilea cel mai mare deficit comercial îl găsim în relația cu Polonia 2,89 miliarde de dolari(importuri de 5,42 miliarde de dolari și exporturi 2,53 de miliarde de dolari), iar cel de-al treilea în relația cu Ungaria, 2,82 miliarde de dolari (importuri de 6,18 miliarde de dolari și exporturi de 3,36 miliarde de dolari). Iar al patrulea cel mai mare deficit comercial îl datorăm rușilor, 1,65 miliarde de dolari (importuri de 3,24 miliarde de dolari și exporturi de 1,59 miliarde de dolari).  Păi noi am avut în 2018 un deficit comercial de 13,6 miliarde de dolari. 

 Sursa AICI

Ei bine, cam 62% din deficitul nostru comercial, două treimi din acesta, l-am datora numai unui grup de trei state: China, Ungaria și Rusia, cu care care ne aflăm în relații diplomatice dificile. În momentul în care premierul României, Ludovic Orban a declarat ritualic că este exclus ca firma chinezească Huawei să vândă echipamente 5G în România, noi am făcut primul pas spre a adăuga China în grupul statelor cu care avem relații conflictuale. Căci să nu ne amăgim, decizia lui Orban în privința Huawei nu va rămâne neobservată. Iar China, se știe, are răbdare, gândește pe termen lung, construiește pe termen lung. Și la Beijing există memorie instituțională.  
Acum să vă explic și de ce avem un asemenea deficit comercial cu China: pentru că el este generat de importurile făcute de marile companii occidentale care asamblează aici componente fabricate de filiale lor în... China. 

Cum arată piața 5G și de ce se discută atât de intens

Firma taiwaneză TrendForce a efectuat cea mai recentă analiză de piață și prognozează că, la finalul anului 2020, Huawei va deține 28,5% din piața de echipamente 5G, urmată fiind de compania suedeză Ericsson (26,5%), aflată în pierdere de piață, după ce în 2019 s-a situat în vârful ierarhiei cu 30% din piață. Al treilea cel mai mare vânzător de echipamente este compania finlandeză Nokia cu 22% din piață. Și aici se încheie liga celor mari. Liga celor mici începe cu chinezii de la ZTE, care dețin, însă, doar 5% din piață. SURSA AICI

Producătorii europeni și cei chinezi dețin aproape 85% din piață. Ceilalți jucători sunt coreenii de la samsung și japonezii de la NEC.

Cei trei operatori mari din China, China Mobile, China Unicom și China Telecom au construit anul acesta 600 000 de stații de bază. 

Cât privește vânzările de anul trecut, președintele Vodafone, Nick Read a estimat că, din cele 239 de tranzacții 5G deals,  Huawei a avut 38%, Ericsson 34% și Nokia 28%:

Sursa AICI

În România, toți cei trei mari furnizori au prezențe semnificative, inclusiv consistente resurse umane angajate. Cotele de piață din țara noastră a celor trei companii din liga celor mari pentru tehnologia 4G (ca și pentru 3G și 2G) sunt cam aceleași ca cea de pe plan mondial.

Și anul acesta, cu aceste condiții de piață, guvernul României a propus un proiect de lege prin care se va limita accesul operatorilor la achizițiile de echipamente de la numai doi furnizori. Proiectul de lege propus  interzice operatorilor (celor care vor închiria frecvențele de la statul român) să cumpere echipament 5G produse de către Huawei, reducând astfel piața la cei doi furnizori europeni, Ericsson și Nokia. Ba chiar se va impune și dezafectarea echipamentelor instalate în rețelele 3G și 4G. 
În același timp, guvernul estimează, prin legea bugetului de stat din anul 2020, că va încasa pe licențele de operare 5G, atunci când se va finaliza o eventuală licitație, suma de 2,5 miliarde de lei, adică aproximativ 500 de milioane de euro. 

Întrebări la care nimeni nu se grăbește să răspundă

Practic, în momentul în care a fost lansat pentru consultări proiectul de lege prin care se dorește excluderea companiei Huawei de pe piața românească de 5G, au fost lăsate deschise mai multe întrebări la care nimeni nu se grăbește să răspundă:

 1. Dacă opțiunile operatorilor se vor reduce de la trei la doi furnizori de echipamente, sumele care se vor încasa din închirierea frecvențelor vor rămâne la același nivel, de 500 de milioane de euro?

 2. Cine va plăti pentru înlocuirea echipamentelor Huawei din rețelele 4G și 3G și cât anume va costa această operațiune? Se vor transfera aceste costuri către consumatori?

 3. Va fi costul investiției operatorilor mai mare datorită limitării la doar doi furnizori?

 4. Va fi acest cost mărit transferat consumatorilor prin valori mărite ale facturilor lunare?

 5. Are guvernul nostru probe sau suspiciuni că tehnologia 5G în sine are suficiente resurse  să ascundă programe-spion sau programe care pot deturna fluxurile de informații? Are doar firma Huawei capacitatea tehnică să ascundă asemenea programe-spion sau orice alt furnizor o poate face? Cu alte cuvinte  vulnerabilitatea  rețeleleor 5G este propie doar echipamentelor Huawei sau oricăror tipuri de echipamente?

 6. Dacă toate comunicațiile guvernamentale sunt concentrate pe un sistem dedicat de comunicații (rețeaua TETRA, operată de către STS) cum anume rețeaua 5G poate compromite date sau informații confidențiale?

Este doar o încheiere de etapă, dar trebuie să admitem că răspunsurile oneste ale administrației la aceste probleme reprezintă o condiție necesară pentru înțelegerea de către opinia publică a subiectului pentru care se face atâta vălvă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.