Un urs care intră într-o localitate poate fi împușcat în baza unei decizii conduse de primar sau viceprimar, fără ca intervenția să fie obligatoriu filmată și fără ca necesitatea și proporționalitatea măsurii să fie verificate ulterior de o instituție independentă.
Mai mult, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor consideră că nu sunt necesare studii de specialitate pentru evaluarea pericolului reprezentat de un urs ajuns în intravilan.
Poziția apare într-un răspuns transmis DCBusiness, după ce publicația a solicitat ministerului informații privind gestionarea populației de urs brun, fundamentarea împușcării animalelor, măsurile preventive și datele pe baza cărora autoritățile susțin că numărul urșilor a crescut.
Răspunsul ridică însă o problemă fundamentală: România nu cunoaște numărul exact al urșilor aflați pe teritoriul său. Studiul genetic prezentat de autorități nu a fost un recensământ în care să fie identificați toți urșii, ci o estimare statistică realizată pe baza unui eșantion de probe biologice.
Cu toate acestea, presupusa creștere a populației este folosită constant ca argument pentru extinderea intervențiilor și împușcarea urșilor.
Echipa care intervine atunci când este semnalat un urs este condusă de primarul sau viceprimarul localității. Din aceasta mai fac parte personalul Jandarmeriei sau al Poliției Locale, personalul tehnic al gestionarului fondului cinegetic și medicul veterinar.
Decizia privind metoda de intervenție îi aparține conducătorului echipei, după consultarea celorlalți membri. În practică, acesta poate decide alungarea, tranchilizarea și relocarea, eutanasierea sau împușcarea.
Întrebat ce pregătire profesională trebuie să aibă persoana care evaluează comportamentul animalului și recomandă metoda de intervenție, Ministerul Mediului a răspuns:
„Deciziile privind metodele de intervenție se iau de către conducătorul echipei de intervenție în urma consultărilor cu membrii comisiei. Considerăm că nu sunt necesare studii de specialitate pentru a evalua pericolul generat de intrarea exemplarelor de urs pe teritoriul intravilan al localităților, punând astfel în pericol viața și siguranța cetățenilor și bunurile acestora.”
Răspunsul nu precizează ce calificare trebuie să aibă persoana care apreciază comportamentul animalului. Legea stabilește o grilă generală de evaluare a riscului, dar decizia este luată la fața locului, într-o situație care poate evolua rapid.
Potrivit grilei, un urs care se retrage la observarea oamenilor prezintă un risc redus. Dacă nu se retrage, se hrănește din gunoaie în prezența oamenilor sau lansează un atac fals, riscul este considerat mediu. Intrarea în gospodării, atacarea oamenilor sau a animalelor domestice și comportamentul agresiv sunt încadrate la risc mare.
DCBusiness a întrebat ministerul dacă decizia de împușcare trebuie justificată prin fotografii, înregistrări video, declarații ale martorilor sau alte probe.
Ministerul a confirmat că o asemenea obligație nu există.
„La finalul fiecărei intervenții se întocmește un raport în conformitate cu prevederile OUG 81/2021. Legislația nu prevede obligativitatea justificării deciziei luate de comisie prin înregistrări foto/video”, se arată în răspuns.
Instituția precizează separat că „nu există obligația înregistrării video a intervențiilor”.
Mai grav, legalitatea și proporționalitatea deciziei nu sunt verificate în mod automat după uciderea animalului.
„Decizia privind modalitatea de intervenție nu este supusă unor verificări ulterioare”, afirmă Ministerul Mediului.
După intervenție, în cel mult 24 de ore, este întocmit un raport al evenimentului. Documentul trebuie să cuprindă nivelul de risc, metoda aleasă și descrierea intervenției și este semnat de majoritatea membrilor echipei. Raportul este transmis agenției județene pentru protecția mediului și comitetului județean pentru situații de urgență.
Transmiterea raportului nu echivalează însă, potrivit răspunsului ministerului, cu un control asupra temeiniciei deciziei. Nu există o procedură obligatorie prin care o autoritate din afara echipei să stabilească dacă animalul reprezenta într-adevăr un pericol imediat sau dacă ar fi putut fi alungat ori tranchilizat.
În lipsa imaginilor și a verificării ulterioare, raportul întocmit chiar de participanții la intervenție rămâne, în multe cazuri, principala dovadă a circumstanțelor în care ursul a fost împușcat.
Ministerul precizează că împușcarea unui urs fără respectarea legii constituie braconaj și poate fi sancționată penal. Rămâne însă neclar cum ar putea fi descoperită o intervenție nejustificată, dacă nu există obligația filmării și nici control ulterior.
Regula generală stabilită prin OUG 81/2021 este ca intervenția să se facă gradual, începând cu alungarea. Dacă aceasta nu funcționează, echipa poate trece la tranchilizare și relocare, iar împușcarea ar trebui să reprezinte soluția extremă.
Legislația a fost însă modificată în 2025 și 2026.
În prezent, articolul 5 alineatul (4) prevede că, dacă în intravilan este semnalată prezența unui urs mai mare de un an, intervenția imediată se poate efectua prin oricare dintre metode: alungare, tranchilizare și relocare, eutanasiere sau împușcare.
În același timp, alte prevederi ale ordonanței și procedura anexată impun existența unui pericol concret și imediat și respectarea principiilor gradualității și proporționalității.
Procedura arată că împușcarea trebuie utilizată numai atunci când ursul este agresiv sau se află într-o situație care poate determina dezvoltarea unui comportament agresiv, capabil să pună în pericol oamenii ori bunurile.
Rezultă o zonă largă de apreciere pentru echipa de intervenție: simpla prezență în intravilan permite alegerea oricărei metode, dar împușcarea ar trebui justificată prin nivelul de risc constatat la fața locului. Tocmai această evaluare nu este obligatoriu filmată și nu este verificată ulterior. Forma actualizată a OUG 81/2021 poate fi consultată pe Portalul Legislativ.
Decizia de a permite împușcarea mai rapidă a urșilor a fost justificată public, printre altele, prin creșterea populației. Chiar preambulul ordonanței invocă statutul favorabil de conservare și creșterea numărului exemplarelor care ajung în localități.
Statul nu poate spune însă câți urși trăiesc exact în România.
DCBusiness a întrebat Ministerul Mediului dacă studiul genetic este un recensământ propriu-zis sau o estimare statistică, câți indivizi unici au fost identificați efectiv, câți urși au rezultat din extrapolare și care este marja de eroare.
Ministerul nu a răspuns punctual la niciuna dintre aceste întrebări. Instituția a indicat doar rapoartele publicate în cadrul proiectului de monitorizare genetică.
Documentele oficiale arată clar că nu a fost numărat fiecare urs. Denumirea proiectului vorbește chiar despre „monitorizarea și estimarea genetică a populației de urs brun”.
În aplicația GenUrs au fost înregistrate 24.056 de probe biologice, colectate din 25 de județe între toamna anului 2022 și primele luni ale anului 2025. O probă nu este însă echivalentă cu un urs. De la același animal pot fi recoltate mai multe probe, în locuri și momente diferite.
Dintre probele conforme recepționate, numai 57% au putut fi genotipate cu succes. În final au fost confirmate 7.421 de probe cu genotip, inclusiv probe de țesut provenite de la urși deja împușcați.
Din eșantionul neinvaziv, format din păr și fecale, au rezultat 6.652 de genotipuri și 4.655 de profiluri genetice distincte, potrivit raportului. Acestea nu reprezintă însă o fotografie exactă a tuturor urșilor care trăiau simultan în România la o anumită dată.
Mai mult, estimarea națională nu a folosit toate probele strânse între 2022 și 2025, ci exclusiv probele neinvazive recoltate în perioada martie-decembrie 2023.
Pe baza probelor din 2023, cercetătorii au aplicat modele de capturare-marcare-recapturare. Acestea încearcă să calculeze și numărul animalelor care există, dar nu au fost detectate în timpul colectării.
Modelul Mh Chao a estimat că în România existau în 2023 între 10.657 și 12.787 de urși, cu un interval de încredere de 95%. Valoarea medie estimată a fost de 11.651 de exemplare.
Un alt model, bazat pe capturare-recapturare spațială, a produs o abundență medie estimată de 10.815 urși.
Prin urmare, nu există un număr exact rezultat dintr-un recensământ, ci mai multe valori generate statistic, în funcție de modelul folosit. Raportul genetic oficial vorbește constant despre „estimare”, „abundență medie” și „interval de încredere”.
Chiar Ministerul Mediului preciza, la publicarea documentelor, că acestea erau rapoarte sintetice, nu livrabilele finale ale proiectului, și că urmau să fie evaluate, analizate și validate la nivelul instituției. Comunicatul Ministerului Mediului
Raportările anterioare indicau pentru perioada 2013-2018 o populație cuprinsă între 6.450 și 7.200 de urși. Pentru perioada 2019-2024, raportarea transmisă în baza Directivei Habitate a indicat între 9.487 și 10.657 de exemplare.
Un alt studiu, realizat în 2022, estima însă populația la numai 7.410-8.590 de urși.
Diferențele sunt mari, dar nu demonstrează automat o creștere în aceeași proporție. Pentru a putea compara două valori este necesar ca metodele, teritoriul analizat, perioada de colectare, efortul de eșantionare și probabilitatea de detectare să fie compatibile.
DCBusiness a cerut ministerului seria de date comparabile pentru ultimii zece ani și explicații privind posibilitatea comparării vechilor estimări, realizate în principal pe baza datelor gestionarilor fondurilor cinegetice, cu actuala estimare genetică.
Ministerul nu a răspuns.
Astfel, autoritățile susțin că populația a crescut, dar nu arată printr-o serie construită după aceeași metodologie cât din diferență reprezintă o creștere reală și cât provine din schimbarea modului de evaluare.
Stabilirea cât mai exactă a populației este esențială deoarece numărul urșilor nu este doar o informație statistică. El este utilizat pentru stabilirea nivelurilor anuale de prevenție, repartizarea exemplarelor care pot fi împușcate și justificarea modificărilor legislative.
În absența unui recensământ și a unor evaluări repetate după aceeași metodologie, statul ia decizii ireversibile pe baza unor estimări. Iar atunci când un urs este împușcat în interiorul unei localități, decizia nu este obligatoriu filmată și, după cum recunoaște chiar Ministerul Mediului, nu este verificată ulterior.
