O dimineață blândă, de iarnă, în plin Război Rece.

Pe 17 ianuarie 1966, în jurul orei 10:30, un pescar spaniol a văzut cum un pachet alb și diform cade din cer deasupra Mării Alboran. Avea ceva agățat sub el, dar nu a distinge ce anume. Apoi, s-a făcut nevăzut în valuri. În același timp, în satul pescăresc Palomares, din apropiere, localnicii au fost martorii unei scene bizare: două mingi uriașe de foc care se îndreptau spre ei. În câteva secunde, atmosfera pașnică s-a transformat într-un coșmar: casele s-au cutremurat, pământul a fost răvășit, scrie BBC Futures.

Câteva săptămâni mai târziu, Philip Meyers, ofițer specialist în dezamorsare a bombelor la Facilitatea Aeronautică Navală Sigonella, a primit un mesaj: era chemat imediat în Spania pentru o situație de urgență. Urma să fie o misiune secretă, dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, cum se spune. "Nu a fost o surpriză să fiu chemat", spune Meyers. Chiar și opinia publică aflase că ceva s-a întâmplat. "Trebuia să fie un secret, dar prietenii mi-au spus că nu e nimic secret aici”, a recunoscut, ulterior Meyers. ”Am fost destul de penibil!”, a completat el. 

De câteva săptămâni deja, ziarele din întreaga lume publicau informații  despre un accident teribil - două avioane militare americane se ciocniseră în aer, iar cele patru bombe termonucleare B28 au căzut peste Palomares. Trei au fost recuperate rapid pe uscat - dar una, cu un focos de 1,1 megatone, s-a pierdut în mare.

Un număr necunoscut

De fapt, incidentul de la Palomares nu este singurul când o armă nucleară este rătăcită. Din 1950, au avut loc cel puțin 32 de așa-numite accidente de tip "săgeată frântă". În multe cazuri, armele au fost aruncate din greșeală sau au căzut întâmplător, fiind recuperate ulterior. Dar trei bombe americane au dispărut cu totul și nu se știe exact unde se află. "Cunoaștem mai ales cazurile americane", spune Jeffrey Lewis, director la Centrul James Martin pentru Studii de Neproliferare, California. El explică faptul că lista completă a apărut numai când un rezumat pregătit de Departamentul american al Apărării a fost declasificat în anii 1980.

Multe dintre aceste situații au avut loc în timpul Războiului Rece, când SUA și URSS păreau oricând gata să se distrugă reciproc. Un context care obliga Washingtonul să țină în permanență în aer avioane echipate cu arme nucleare din 1960 până în 1968, în cadrul unei operațiuni cunoscute sub numele de Chrome Dome. "Nu știm la fel de multe despre alte țări. Nu știm, practic, mai nimic despre Regatul Unit sau Franța, Rusia sau China", spune Lewis. "Așa că nu cred că există o listă completă".

Trecutul nuclear al Uniunii Sovietice este deosebit de întunecat - în 1986, ea acumulase un stoc de 45.000 de arme nucleare. Se cunoscut cazuri când a pierdut bombe nucleare, niciodată recuperate, dar, spre deosebire de incidentele din SUA, toate au avut loc pe submarine și locațiile lor se știu, chiar dacă inaccesibile. Unul s-a petrecut pe 8 aprilie 1970, când un incendiu a izbucnit la bordul unui submarin sovietic cu propulsie nucleară de tip K-8, în timp ce se afla în imersiune în Golful Biscaya - o întindere de apă înșelătoare în nord-estul Oceanului Atlantic, renumită pentru furtunile sale violente și unde multe nave și-au găsit sfârșitul. Submarinul s-a scufundat și, odată cu el, și toate cele patru torpile nucleare aflate la bord. 

Nu toate aceste nave rămân în locul unde se presupune că ar trebui să fie. În 1968, un K-129 sovietic s-a scufundat în mod misterios în Oceanul Pacific, la nord-vest de Hawaii, împreună cu trei rachete nucleare. SUA au aflat curând acest lucru și au decis să organizeze o misiune secretă de recuperare a încărcăturii nucleare, "ceea ce a fost o poveste destul de nebună în sine", spune Lewis. 

Excentricul miliardar american Howard Hughes, celebru pentru spectrul său larg de activități, inclusiv de pilot și regizor de film, s-a profilat, brusc, pe forări la mare adâncime. "Dar nu era decât un paravan, pentru că dorința lui era, de fapt, să constriască un fel de gheară uriașă, cu ajutorul căreia să prindă submarinul și să-l aducă la suprafață. A fost Proiectul Azorian, dar care, din păcate, nu a funcționat: submarinul s-a rupt în timp ce era ridicat. "Și astfel, acele arme nucleare au căzut, din nou, pe fundul mării", spune Lewis. Unii cred că armele au rămas acolo până în ziua de azi, prinse în mormântul lor ruginit - alții cred că au fost recuperate în cele din urmă. 

Din când în când, apar rapoarte conform cărora unele dintre armele nucleare pierdute ale SUA au fost găsite. În 1998, un ofițer militar în retragere și partenerul său au decis să găsească o bombă lansată în apropiere de Tybee Island, Georgia, în 1958. Ei l-au intervievat pe pilotul care a pierdut-o inițial, precum și pe cei care au căutat bomba înaintea lor și și-au concentrat atenție pe Wassaw Sound, un golf din apropiere al Oceanului Atlantic. Ani de zile cei doi nonconformiști au cercetat zona și, într-o zi, au găsit o zonă unde radiațiile erau de 10 ori mai mari decât în alte locuri. Guvernul a trimis imediat o echipă pentru a investiga. Dar, din păcate, nu era vorba de arma nucleară. Anomalia se datora mineralele de pe fundul mării.

Așadar, deocamdată, cele trei bombe cu hidrogen pierdute de SUA - și, cel puțin, câteva torpile sovietice - aparțin oceanului, fiind păstrate ca monumente ale riscurilor războiului nuclear, deși au fost în mare parte uitate. De ce nu s-au găsit ele și vor fi vreodată recuperate?

Un plan bun, dar care nu a mers

Când Meyers a ajuns în cele din urmă la Palomares - satul spaniol unde bombardierul B52 s-a prăbușit în 1966 - autoritățile încă mai căutau bomba nucleară dispărută. În fiecare noapte, echipa sa a dormit în corturi în satul înghețat și umed. "A fost ca o iarnă englezească", spune el. În timpul zilei făceau foarte puține lucruri - era un joc de așteptare."Este o chestie militară standard, grăbește-te și așteaptă", spune Meyers. "Am cam pierdut timpul vreo două săptămâni, după care lucrurile s-au precipitat și au devenit serioase".

Echipa de căutare a apelat la ajutorul a două invenții ingenioase. Una a fost o teoremă obscură din secolul al XVIII-lea, inventată de un preot presbiterian devenit matematician amator, care îi ajută pe oameni să folosească informații despre evenimente din trecut pentru a calcula probabilitatea ca acestea să se repete. A doua a fost "Alvin", un submarin de ultimă generație, capabil să se scufunde la adâncimi nemaiatinse până atunci. Asemenea unui rechin alb rotund, în fiecare zi, el cobora în apele albastre și adânci ale Mediteranei cu un echipaj uman la bord și începea vânătoarea.

Pea 1 martie 1966, micul submarin a reperat în sfârșit ceva: o urmă lăsată de bombă când aceasta a lovit pentru prima dată fundul mării. Imagini ulterioare au dezvăluit o scenă stranie - vârful rotunjit al armei nucleare dispărute, acoperit de un giulgiu fantomatic - parașuta sa albă, care se desfășurase parțial atunci când a căzut, încurcându-se cu încărcătura sa prețioasă. Acest tub mortal de metal ajunsese cumva să semene cu o persoană îmbrăcată de Halloween într-un cearșaf.

Dar lupta nu se încheiase. Acum era treaba lui Meyers să afle cum să scoată această bombă de la 869 m adâncime. Au improvizat un fel de fir de pescuit din câteva mii de metri de frânghie de nailon rezistentă și un cârlig metalic - ideea era să se agațe de dispozitiv și să îl tragă în sus până când era suficient de aproape de suprafață pentru ca un scafandru să poată coborî și să îl fixeze mai bine. "Acesta era planul. Nu a mers", spune Meyers.

Au reușit să agațe bomba nucleară și au început să o ridice. Dar curând s-a produs dezastrul. Trezită, parcă, din somnul ei de decenii, parașuta a început brusc să facă ceea ce știe să facă cel mai bine - să încetinească viteza încărcăturii sale și să o facă mai greu de deplasat. 

"Vă dați seama că parașutele funcționează la fel de bine în apă ca și pe uscat?", spune Meyers. În cele din urmă, parașuta a tras atât de tare de frânghie și de cârlig, încât s-a rupt pur și simplu, trimițând bomba nucleară înapoi pe fundul apei. De data aceasta, a ajuns chiar mai adânc decât înainte. Meyers a fost devastat. "A fost extrem de dezamăgitor", spune el. Cu bomba acum mai puțin accesibilă ca niciodată, firul său improvizat nu ar fi fost suficient de lung pentru a o prinde, așa că sarcina a fost încredințată unei alte echipe.

O lună mai târziu, aceasta a folosit alt tip de submarin robotizat - un vehicul subacvatic controlat prin cablu - pentru a prinde bomba direct de parașută și a o trage în sus. "Dar ei au făcut-o. Erau pregătiți să facă asta".

Pierdută iremediabil

Revenind la bomba pierdută pe insula Tybee și care încă zace în nămol undeva în Wassaw Sound. Pe 5 februarie 1958, această armă termonucleară Mark 15 de 3.400 kg a fost încărcată pe un bombardier B-47, care urma să se alăture unui alt B-47 într-o lungă misiune de antrenament. Ideea era de a simula un atac asupra Uniunii Sovietice. Piloții au decolat din Florida și au traversat drumul până la o țintă convențională, pentru a-și testa capacitatea de a zbura cu arme grele la bord timp de mai multe ore.

Totul a decurs bine, dar pe drumul de întoarcere la bază, avioanele au avut parte de o misiune de antrenament separată în Carolina de Sud. Planul acestui grup era de a intercepta unul dintre B-47. S-a creat însă o confuzie și nu l-au reperat pe cel de-al doilea, care transporta arma nucleară. În accidentul care a urmat, B-47 care transporta bomba nucleară a fost avariat. Pilotul a decis să arunce bomba nucleară în apă, apoi să facă o aterizare de urgență. Bomba a căzut la 9.144 m în apă, în largul Insulei Tybee - și nici măcar acest impact nu a detonat-o. De fapt, în mod surprinzător, niciunul dintre cele 32 de accidente cu săgeți rupte nu a dus vreodată la detonarea componentelor nucleare - deși două au contaminat o zonă extinsă cu materiale radioactive.

După aproape 10 săptămâni de căutări, bomba de pe insula Tybee a fost declarată pierdută iremediabil pe 16 aprilie 1958. În prezent, se crede că bomba este ascunsă sub 1,5-4,6 m de nămol pe fundul mării. Într-un raport final privind arma, publicat în 2001, Agenția pentru Arme Nucleare și Contraproliferare a Forțelor Aeriene a concluzionat că, în cazul în care explozibilii convenționali din interior sunt încă intacți, aceasta ar putea reprezenta un "pericol serios de explozie" pentru personal și pentru mediu - și, prin urmare, este mai bine să nu fie deranjată, chiar și în cazul unei încercări de recuperare.

Dar poate o armă nucleară să explodeze sub apă?

Se întâmplă că da. Pe 25 iulie 1946, SUA au detonat o bombă atomică în Atolul Bikini - un lanț de insule tropicale, înconjurate de recife de corali turcoaz și, dincolo de ele, de albastrul adânc al Oceanului Pacific. Au suspendat dispozitivul la 27 m sub câteva ambarcațiuni încărcate cu șobolani și l-au declanșat. Mai multe bărci s-au scufundat imediat, iar marea majoritate a animalelor au murit - fie din cauza exploziei inițiale, fie mai târziu din cauza radiațiilor. 

Ca urmare a acestui test și a altor teste, lanțul de insule a devenit atât de radioactiv încât planctonul strălucea pe plăci fotografice. Este contaminată și în prezent - oamenii care au trăit acolo nu s-au mai putut întoarce niciodată, deși, la fel ca la Cernobîl, a devenit o oază pentru viața sălbatică.

Proces plictisitor

Lewis crede că este puțin probabil să găsim vreodată cele trei bombe nucleare dispărute. Iar unul dintre motive îl constituie faptul că, de regulă, ele sunt localizate prin căutare vizuală, ceea ce este extrem de dificil. Cutiile negre ale avioanelor care se prăbușesc în mare sunt identificate după "baliză de localizare” încorporată, dar armele nucleare nu dispun de asemenea dispozitive. Prin urmare, echipele trebuie să cerceteze oceanul bucată cu bucată - un proces plictisitor și ineficient, care necesită scafandrii sau submarine.

"În plus, aceste arme sunt astfel proiectate încât să nu reprezinte o amenințare radioactivă pentru cei care le manipulează", spune Lewis. "Prin urmare, chiar dacă au o semnătură radioactivă, nu este foarte semnificativă - trebuie să fii destul de aproape pentru a o descoperi".

În 1989, un alt submarin nuclear sovietic, K-278 Komsomolets, s-a scufundat în Marea Barents, în largul coastelor Norvegiei. La fel ca și K-8, era cu propulsie nucleară și avea la bord două torpile nucleare. Zeci de ani epava a zăcut la o adâncime de 1,7 km, în apele înghețate. Pentru Lewis, fascinația pe care o exercită armele nucleare pierdute nu constă în riscurile potențiale pe care le prezintă acum - ci în fragilitatea sistemelor noastre aparent sofisticate de manipulare în siguranță a invențiilor periculoase.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.