Experții americani analizează resturile balonului chinez recuperate din apele oceanului după ce a plutit deaspra teritoriului SUA la începutul lunii februarie. Potrivit informațiilor făcute publice de Departamentul de Stat, imaginile surprinse de avioanele militare ridicate în aer pentru a observa obiectul înainte de a fi doborât, arată că balonul de aproximativ 60 de metri înălțime era echipat cu antene probabil destinate geolocalizării și interceptării comunicațiilor. Iar panourile sale solare, de mari dimensiuni, au putut alimenta numeroșii senziori spion cu care era echipat dispozitivul. 

Un balon de dimensiunea unui avion de linie

Observat pe 28 ianuarie deasupra Alaskăi, balonul a zburat deasupra Canadei canadian două zile mai târziu, înainte de a reveni în Statele Unite pe 31 ianuarie, deasupra statului Idaho. Președintele Biden a cerut doborârea lui, opțiune respinsă imediat din cauza dimensiunilor obiectului, comparabil cu un avion de linie, și care ar fi putut provoca pagube în zonele locuite. 

Pentru Pentagon, a fost un caz flgrant de spionaj, care l-a determinat pe secretarul de stat Antony Blinken să anuleze o călătorie planificată la Beijing. În replică, Ministerul chinez al Afacerilor Externe a încercat să minimizeze cazul susținând că era un balon meteorologic civil care a deviat de la curs și a intrat accidental în spațiul american. În cele din urmă, după ce a traversat țara, balonul a fost doborât pe 4 februarie în largul Carolinei de Sud, pe coasta de est, de o rachetă lansată de un avion de luptă stealth F-22.

Un al doilea balon chinezesc a fost observat pe cerul Americii Centrale îndreptându-se spre America de Sud. SUA cred că partea chineză desfășoară o vastă campanie de spionaj care vizează aproximativ 40 de țări de pe cele două continente americane, din Asia și Europa, inclusiv Japonia, India, Vietnam, Taiwan și Filipine. Baloanele care zboară la mare altitudine (deasupra spațiului aerian, adică mai mult de 20 km) sunt greu de observat de radar și nenumărate baloane de sondare sunt lansate în fiecare zi în scopuri meteorologice. Unele dintre ele sunt uneori clasificate ca OZN-uri.

Această tehnologie de supraveghere este una dintre cele mai vechi, în special în timpul Războiului Rece. „Într-adevăr, amintește de programele americane din acea perioadă, când sute de baloane spion au survolat URSS”, spune Xavier Pasco, directorul Fundației pentru Cercetare Strategică. După descoperirea, la începutul secolului al XX-lea, a curenților de mare altitudine, care se deplasează, în special, de la vest la est, strategii americani au dedus că un balon lansat la mare altitudine din Europa de Vest va fi purtat de aceste râuri atmosferice peste URSS înainte de a se ajunge la bazele americane staționate în Japonia, care le recuperau. 

O legătură cu „afacerea Roswell”?

În cadrul programului secret Mogul (1947-1949) au trimise, în grupuri, sute de astfel de sonde cu baloane deasupra teritoriului sovietic pentru a monitoriza în special activitățile nucleare. Se pare că prăbușirea unuia dintre aceste dispozitive, în New Mexico, pe 4 iulie 1947, se află la originea „afacerii Roswell”, adesea citată ca fiind cel mai convingător indiciu al existenței farfuriilor zburătoare.

În 1955, președintele SUA Eisenhower a repetat experiența cu programul Genetrix, care a trimis, între 10 ianuarie și 6 februarie 1956, 516 baloane spion. Ținta de această dată a fost mai largă, extinzându-se la întregul bloc estic dincolo de Cortina de Fier - Uniunea Sovietică și Europa de Est - până în China comunistă. La fel ca povestea cu balonul chinez, operațiunea americanilor a declanșat mai multe crize diplomatice cu țările vizate și în special cu URSS. Sovieticii au descoperit că baloanele pierd din altitudine noaptea și coboară în ​​spațiul aerian unde puteau fi doborâte de avioanele de luptă. Din cele 516 baloane ridicate în aer, aproximativ 90% au fost doborâte sau pierdute. Doar 54 au fost recuperați și 31 au furnizat informații. Dar acestea au acoperit aproximativ 2,5 milioane kilometri pătrați din teritoriul chino-sovietic. Totuși, americanii au abandonat programul la sfârșitul anilor 1950, preferând avioanele de recunoaștere și supraveghere U-2, capabile să zboare la o altitudine de 21 km. 

Informațiile și supravegherea de la mare altitudine vor extinde ulterior raza mijloacelor lor, în special cu multiplicarea sateliților. Dar astăzi, aerostatele stratosferice se confruntă cu o renaștere a interesului și sunt denumite HAPS (High Altitude Pseudo-Satellites). „Grupul Thales, de exemplu, are proiectul de dirijabil autonom Stratobus, explică Xavier Pasco. Airbus dezvoltă la rândul său avioane solare fără pilot, destinate totodată să opereze la mare altitudine. Aceste soluții de multiplicare sunt destinate pieței de telecomunicații. Mai puțin costisitoare, mai ușor de implementat și mai puțin poluanți din punct de vedere al deșeurilor spațiale decât sateliții, aceștia oferă perspective industriale, deoarece societatea consumă din ce în ce mai multe date în timp real, pe măsură ce Internetul lucrurilor și mașinile cu pilot automat se dezvoltă. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.